..Cand viata nu mai avea nici un rost..
Nisip pretutindeni…si marea..Si ca-ntr-o visare, dulce visare, soarele-nsangereaza un capat de cer. Incerc sa privesc printre nori si contemplu asteptand ..un semn..Haotice ganduri anuleaza divinul, precum piatra transforma valul intr-o multime de stropi..Picaturi ucigase de lacrimi se preling pana-n locul ce ne-a unit odata soarta…pentru clipele de-apoi..Gustul sarat imi aduce aminte de mare si incep sa ma-nalt pe firicele de nisip. Ma arde trupul de atata soare, iar inima mi-e franta de divinul semn…
Ma-nalt putin mai sus decat altii si totusi mi-e cu neputinta sa ajung la el..Dar zambesc …iar sufletul imi rade prin chipuri de ingeri, sclipiri sagalnice, viata vazuta prin chipul lui..
Inca un pas si clipa catre eternitate o voi simtii dureros la-nceput…Dar gandul ca azi, sau poate maine, voi reusi sa simt din nou puritatea unor trairi inexplicabile chiar si pe pamant….ma fac sa cred ca lacrima are tot dreptul din lume sa-si urmeze calea…
Iar eu …sa uit de pamant !…
