Romania, tara pe care o iubesc !?
Dimineata asta, marti, 31 martie.
O zi nefasta daca ne uitam la data de-a-n-curulea. Coincidenta face sa ascult stirile azi, lucru pe care de obicei nu-l fac. Aud ceva despre impozite si taxe si apoi, ca azi ar fi ultima zi cand ma pot considera un cetatean onorabil al dulcei nostre Romanii, platindu-mi impozitele, azi inca fara majorari. Grabita sa scap de puhoiul de batranei, care sigur se vor inghesui azi, ca la coada de lapte pe vremuri, imi trantesc curul in masina si apas pedala de acceleratie. Virez stanga, apoi dreapta si pe un drum mai finut decat funduletul unui bebelus, dau de un marlan care-mi taie fata, imi rade oglinda, ma lipeste de o alta masina din drepta mea, ponindu-i aleia alarma.
Si dinspre geamul larg deschis de unde nu se auzea mai inainte decat vocea lui Guta, aud o voce mult prea efeminata pentru moaca badaranului: da-te-n pula mea, fa ! , accelerandu-si frenetic masina non-euro….o dacie 1310.
Sunt socata! Cuvintele imi sunt oricum de prisos, gura mea ramane neputincioasa in fata monstrului cu chip de om. Cu picioarele tremurande, trag sper dreapta. Imi verific masina, imi indrept oglinzile, ascultand in continuare alarma celui “atacat” de mine, fara voia mea, doar doar o iesi vreunul la geam, sa-mi cer scuze, tot eu.
Accelerez, in tacere, spre Administratia Financiara. As prefera sa virez dreapta spre casa, dar ma misca in continuare datoria de cetatean.
Si totusi 31 nu e 13. Putea fi si mai rau !?
O data cu florile de cires…
Daca nevoia suficient de abila, invingatoare in lupta cu reusita, este interesul…atunci, sa-i acordam tentatiei, ce-i al tentatiei si sa ne trezim gandurile din somnul nevoii. Cu certitudine fiecare din noi avem o primavara a varstei pe care nu o simtim. Verticalitatea ne descurajeaza adesea sa recunoastem si ultima nuanta de parfum ce mai staruie in urma pasilor. Un parfum, ce odata cu primavara, se amesteca halucinant cu mirosul florilor de cires.
Nu rareori zabovim gura casca prin fereastra unbreakable la savarine, prin renuntare, ignorand de fapt chiar cauza acestei primaveri. Si atunci unii, mai imorali decat altii, “citesc” printre randuri si mimeaza profunzimea gandului, iar noi toti ceilalti ascundem chiar si cea mai fertila imaginatie…
Noroc ca nu vorbim in somn !? 
Taceri
Undeva departe, soarele insangereaza un capat de cer. Chemari lungi, parca de pe alta lume, anunta strigatul sugrumat al unei renuntari neintamplate inca. Idei infinite imi impanzesc pana si ultimul loc in care ar putea salaslui linistea. Trimis de undeva, doar tu ai putea sa omori agonia. Putina lumina m-ar face sa renunt neintrebatoare in fata gandului. Cuvintele scrise –sentimente zbrobite de neantul necunoasterii, ma fac sa-mi constientizez doar somnul. Si invocand divinul sa alunge intunericul, raman doar clipe…si undeva departe…eu.
