Pledez in fata indolentei
Pasesc progresiv intr-un contrast aproape sarcastic al mintii, ce aparent da senzatia de firesc. Cu o frecventa destul de ridicata, simt izul brut al viciului ce m-a-nvaluit de ceva vreme si ignor nonsalant trecatorii. Ma cobor in absurd si nu-mi pasa. Traiesc intr-o pluralitate polivalenta care ma-ndeamna sa cred ca, desi nu reprezint mai nimic, valorez mai mult decat cred.
Hei Tu! …care descifrezi aceasta partitura absurda, incercand sa-ti rasfeti buzele, stiu ca-ti pasa de mine, doar ne-am asociat tacit. Tu ma judeci prin cuvintele mele, iar eu pretind judecata prin citirea lor. Conjunctural si tot ma consideri. Pentru ca eu, ca si tine exist. Undeva in creierasul tau, iti marturisesti legitimitatea existentiala sub aceasta forma a non-sensului; cand ti se rupe de toti si de toate si te-ntrebi: Totusi, cine sunt eu?
Eu am ajuns sa-mi recunosc ca iubesc. Identific afectul, desi nu l-am validat niciodata. Mereu am trait cu ideea ca cineva, ceva, imi fraudeaza trairile; iar eu, raman doar cu numele si lipsa regasirii jumatatilor de suflete. In aceasta secunda iubesc. Nu pot dezlega misterul. Mai multe forte ma-ndeamna sa cred ca pot sa traiesc, fara sa-mi inchipui ca se poate si mai bine de-atat. Desi confuza ideea, eu o percep edificatoare in fata divergentelor trairi.
Sunt prea neinsemnata ca sa vorbesc de “pretuire” , in schimb sunt norocoasa ca ma bucur de ea…alaturi de tine. Tu stii ca eu, (in felul meu), te iubesc !
